Istoric

„Cu vrerea Tatalui si cu ajutorul Fiului si cu savarsirea Sfantului Duh. Iata eu, robul stapanului meu Iisus Hristos, Io Petru Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Tarii Moldovei, fiul lui Stefan voievod cel Batran, a binevoit Domnia mea, cu buna mea voie in al patrulea an al stapanirii noastre imparatesti a zidi acest hram intru numele arhiereului si facatorului de minuni Nicolae, fiind egumen kir Grigorie, in anul 7038 (1530) oct[ombrie] 16“.
Textul acestei pisanii daltuite in piatra strajuieste intrarea sudica in biserica inchinata Sf. Nicolae din manastirea Probota. El consfinteste ridicarea unui nou lacas, aplasat si pe un nou loc, pentru una dintre cele mai vechi manastiri din Moldova, consemnata documentar in 1391. Locul acestui prim asezamant nu ne este cunoscut, simpla mentiune a numelui sau, Sf. Nicolae din Poiana, indicand clar aflarea lui in mijlocul unei paduri. Peste cateva decenii, locul manastirii va fi schimbat, biserica de lemn fiind inlocuita de una de piatra. Nici viata acesteia nu va fi prea lunga. Un cataclism pare ca a dus la prabusirea sa si la reconstructia lacasului pe acelasi loc, de catre Stefan cel Mare. Interesul pentru Probota este legat de inhumarea mamei sale Oltea Maria in lacasul anterior, pe care unii cercetatori i-l atribuie tot lui. O noua alunecare de teren prilejuieste daramarea ctitoriei lui Stefan la o data necunoscuta. In 1530, Petru Rares decide sa refaca biserica, dar pe un teren mai sigur: un platou aflat la cca 300 m vest de ultimul amplasament.
Ascunsa inca in padure, retrasa fata de orice asezare, manastirea Probota a fost chemata de ctitorul sau, Petru Rares, fiu natural al lui Stefan cel Mare, indemnat de varul sau Grigorie Rosca, egumenul manastirii, care, dupa toate probabilitatile, continuase sa functioneze, sa indeplineasca si rolul de necropola pentru noua familie domnitoare, in ciuda protestelor calugarilor de la Putna, care se vedeau astfel privati de o serie de privilegii. La moartea sa, in septembrie 1546, Petru Rares va fi inmormantat aici . Tot aici vor fi inhumati fiul sau Stefan, Domn intre 1551 si 1552, iar apoi Doamna Elena, a doua sotie a lui Rares, principesa din familia sarba Brankovic, care si-a secondat sotul in initiativele artistice.
In 1550, Doamna Elena si trei dintre copii, fiul cel mare Ilias, aflat in Scaun, Stefan si Constantin, ridica in jurul bisericii un puternic zid de incinta, cu turnuri de aparare in colturile de sud-est si cu turnul de poarta pe aceeasi latura estica. Deasupra intrarii este plasata o eleganta pisanie in piatra, care consemneaza faptul: „Aceasta manastire au facut-o Io Petru Voievod la anul 7038 [1530] si s-au ingradit dupa moartea lui de Doamna Elena si copiii ei Io Ilias Voievod si Stefan si Constantin, la anul 7058 [1550] septembrie 4“. Alaturi de biserica, incinta inchidea, spre coltul de nord-vest, clisiarnita, multa vreme considerata Casa domneasca, desi inglobarea in acelasi edificiu cu cel al clopotnitei ar fi trebuit sa indice o alta destinatie, dar si Casa Domneasca propriu-zisa si edificiile manastiresti: trapeza, chilii, cuhnie, toate grupate in jumatatea sudica a marii curti. Organizarea spatiala a fost astfel gandita incat functiunile strict sacre sa fie net separate de viata curenta dintr-o manastire domneasca din Moldova: locuinta temporara pentru Domn, cladirile necesare obstii calugaresti.
Dupa stingerea familiei ctitorului, manastirea devine necropola boiereasca, numeroase morminte al unor dregatori si ale familiilor lor, regasindu-se sub pietre de mormant bogat impodobite, in cripte sau in sicrie puse in gropi simple, in pronaos si in pridvorul inchis. Cei mai importanti dintre acestia apartineau familiei Stroici. Un inventar funerar deosebit de pretios a putut fi recuperat, in urma sapaturilor arheologice, din morminte nejefuite sau care au scapat grabei profanatorilor: piese vestimentare (o boneta barbateasca, o rochie, un ilic brodat si pantofi de femeie, toate din materiale scumpe, decorate cu fir de argint aurit impletit sau bordat), bijuterii de aur cu pietre pretioase si semipretioase (un inel sigilar al lui Simion Stroici, porumbei de filigran folositi ca ace de val, o pafta/brosa feminina, inele, cercei).
Spre mijlocul secolului al XVII-lea, manastirea va beneficia de interesul lui Vasile Lupu, care va reface in parte zidurile de incinta si turnurile si va construi o a doua Casa Domneasca, paralela cu biserica, pe latura de sud.
Manastirea trebuie sa fi fost o importanta vatra de spiritualitate, de aici pornind drumul calugaresc a trei mitropoliti ai Moldovei in afara de Grigore Rosca, care el insusi va accede la aceasta demnitate: Gheorghe Movila, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea si in primii ani ai celui urmator, urmasul sau Teodosie Barbovschi, iar in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, marele Dosoftei. Acesta din urma va inchina manastirea si bunurile ei Sfantului Mormant de la Ierusalim.
In 1863, manastirea este desfiintata odata cu secularizarea initiata de domnitorul Alexandru Ioan Cuza si de Mihail Kogalniceanu. Biserica devine de mir, iar cladirile asezamantului monahal decad cu totul. Acestea – probabil in parte ruinate inca din secolul precedent – se distrug rapid, multe materiale fiind refolosite de locuitorii satului si ei eliberati prin reformele vremii.
In anii 1934-1937, Comisiunea Monumentelor Istorice initiaza restaurarea bisericii si a clisiarnitei, prin arhitectul Horia Teodoru. Cu aceasta ocazie, se reface, dupa aceleasi forme, acoperisul bisericii, sunt redeschise ferestrele pronaosului si ale pridvorului, carora li se reconstituie mulurile gotice dupa modelul celor pastrate la pronaos, dar care fusesera inecate in zidaria care micsorase golurile spre exterior, se reface soclul si se decapeaza partial de varuieli pictura exterioara.
In 1986, Mitropolia Moldovei si Sucevei aproba un proiect de consolidare a partii superioare a bisericii si de inlocuire a acoperisului de sita cu unul de tabla, care sa reia insa formele invelitorilor traditionale, compartimentate, ale bisericilor din Moldova, regasite in Tablourile votive.
In 1993, a fost reinfiintata si manastirea, ca asezamant de maici.
In 1993, biserica manastirii Probota este inscrisa pe Lista Patrimoniului Mondial, in grupul bisericilor din Moldova cu picturi murale exterioare. Ca urmare a acestui fapt si datorita interesului unor specialisti din Japonia pentru monument, acesta va fi supus unui amplu proces de cercetare, restaurare si valorificare desfasurat sub egida UNESCO, co-finantat de Japan Trust Fund for World Heritage si Ministerul Culturii din Romania, proces desfasurat intre 1996 si 2001.
Santierul de restaurare Probota a reprezentat o experienta unica atat prin amploarea sa, prin abordarea interdisciplinara a aspectelor cercetarii si conservarii, prin caracterul de „scoala-pilot internationala“ pentru restauratori de pictura murala din Romania, Austria, Italia, Germania, Franta, Polonia, Cehia, Elvetia, Columbia, prin finantare si nu in ultimul rand prin calitatea cercetarii, arheologice si de istoria artei, ca si prin interesul pentru calitatea documentatiei – pentru prima data total informatizata pentru un monument din Romania – si pentru publicarea unei Carti a proiectului sub forma unei monografii, aparuta sub auspiciile UNESCO .
Observatiile prilejuite de recentele lucrari de restaurare deschid o pagina noua in istoria picturilor murale interioare si exterioare din vremea lui Petru Rares, iar Probota – primul ansamblu redescoperit si in intregime pastrat in excelente conditii – este o piesa-cheie nu doar in aflarea de noi date si fapte, care se preteaza la interpretari, ci si la aducerea la lumina a unor noi valori si frumuseti.